Scrisoare către unul

Când te-am văzut astăzi nu mi-ai inspirat nimic. Erai anost ca toate celelalte. Nu aveai nimic special. Albastru. Lung. Stăteai nemişcat în lumina caldă de seară în timp ce o mulţime de oameni forfoteau în jurul tău. Ce îţi păsa ţie? Fad. Impasibil. Nu e nicio diferenţă între tine şi un stâlp de telegraf instalat lângă alţi stâlpi identici. Nu ai o poveste, nu exprimi nimic, nu trezeşti interesul nimănui. Cine te-ar putea dori? Şi de ce? De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nimeni nu te bagă cu adevărat în seamă. Cine şi-ar petrece mai mult de câteva secunde uitându-se la tine? Toţi cei care te bagă în seamă sunt cei care au treabă cu tine. Nimeni nu ar putea să te privească cu alt interes decât cel profesional. Şi, de altfel, cred că cei care sunt nevoiţi să lucreze cu tine, să îşi petreacă ore întregi – dacă nu chiar zile – cu tine te consideră şi mai plicticos. Poate nici nu se uită cu adevărat la tine. Ci prin tine. Te privesc ca pe o bucată de mobilier uzat, dar de care nu se pot lipsi – ei, cei îmbrăcaţi în aceeaşi culoare ca şi tine şi cu pălării hidoase pe cap.  Dacă ar putea scăpa de tine, dacă ar putea face treaba fără tine, ar fi fericiţi.

Nici atrăgător nu eşti. Mergi tărăgănat şi scoţi zgomote bizare. De cele mai multe ori miroşi şi urât. Foarte urât. Chiar dacă cineva s-ar uita puţin mai mult la tine, nu te-ar atinge. De ce ar face-o? Oamenii te ating numai când e absolut necesar. Se mai ţin de tine. Aşa cum mai mă ţin şi eu de vreun străin în metrou când mă dezechilibrez şi sunt pe cale să cad. Numai că tu eşti hidos. Oamenii din metrou sunt mai frumoşi ca tine. Chiar şi cei care dimineaţa miros urât pentru că sunt nespălaţi. Chiar şi cei care se grăbesc să ajungă undeva şi dau din coate în stânga şi-n dreapta, nepăsându-le de cei din jur.

Poate te întrebi de ce atâta revoltă. Ce am cu tine. De unde dorinţa asta bruscă de a te critica cu atâta răutate. Nu eşti tu de vină. Tu aşa eşti. Plictisitor. Urât. Monoton. Defectuos. Neinteresant. Dar nu ai de ales. Aşa ai fost mereu şi nu ai cum să te schimbi. Din cauza asta lumea nu îţi acordă atenţie decât atât cât este neapărat necesar. Dar poate ţie îţi place aşa. Poate chiar te-ar călca pe nervi extrem de tare să te bage toată lumea în seamă având în vedere cu câţi oameni te întâlneşti zilnic. Ceea ce m-a iritat pe mine nu a fost faptul că am sesizat că eşti aşa, ci că eu ţi-am acordat atenţie. Mai multă decât trebuia. Te-am şi atins. Şi nu înţeleg de ce. De ce toată lumea trece nepăsătoare pe lângă tine, toată lumea îţi întoarce spatele şi eu am stat aproape 10 minute uitându-mă după tine? M-am uitat după tine până când ai dispărut în zare. Nu fugeai. Mergeai încet. Fără grabă. La un moment dat am avut impresia că te-ai şi oprit. Sau poate îmi doream eu să te opreşti, să ţi se întâmple ceva şi să te întorci.

Am stat, trăgând greoi dintr-o ţigară, până ai devenit o pată albastră ce se pierdea uşor în peisaj. Mai erau şi alţii pe lângă mine. Stăteau şi ei jos şi fumau sau se odihneau. Păreau că se uită şi ei după tine, dar sunt convinsă că vedeau prin tine. Nu era nimic interesant în felul în care te depărtai şi, totuşi, eu nu te scăpam din privire. Am vrut să stau acolo până nu te mai vezi deloc. Se lăsase răcoare şi tremuram puţin. Gustul ţigării mi se părea scârbos. Câteva minute nici nu am fumat din ea. O lăsam să ardă în voie şi să scoată fum aşa cum îi place ei să facă. Nu mă uitam la ea, dar în mod normal ar fi fost mai interesantă decât tine. Nu şi acum. Nu te-am scăpat din ochi.

Nimeni altcineva de prin zonă nu se uita cu atâta interes după tine. Decât eu. Nimănui altcuiva nu îi păreai deosebit în vreun fel anume. Decât mie. Puteam să mă ridic şi să plec. Trebuia să ajung acasă, aveam o mulţime de lucruri de făcut. Dar nu. Am stat până când ai dispărut de tot.

Şi astea sunt motivele pentru care sunt atât de furioasă pe tine, trenule de Chişinău.

Bucureşti, 30 martie 2011

Gânduri

„Sunt un om viu

Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

Abia am timp să mă mir că exist,

dar mă bucur totdeauna că sunt.„

E ceva ce învăţ, uit şi reînvăţ mereu – nu de la Nichita Stănescu, ci de la unii oameni pe care am norocul să îi întâlnesc şi, câteodată, de la mine însămi.

Cugetări – I

Despre capitalismul contemporan:

„Nu ai nevoie de săpun în formă de lopeţică cu miros de bambus şi extract de cimbrişor?

Ba îţi spunem noi că ai!”

„La maison en petits cubes” – Kunio Katô

Tsumiki no ie (La maison en petits cubes) este trist şi totuşi te lasă cu zâmbetul pe buze.  Are ceva, ceva ce se simte mai mult decât se vede. E o poveste a celor care nu renunţă niciodată. O poveste despre cât de hrănitoare pot fi amintirile şi cum îţi pot ele alimenta pofta de viaţă. Puterea de a continua chiar şi atunci când totul pare în zadar.

Viaţa bătrânelului nu a fost una spectaculoasă, însă el este mulţumit. Regretă că nu se poate întoarce în timp (metaforic spus „nu poate trăi sub apă”), însă găseşte undeva înăuntru puterea de a trăi.

Tsumiki no ie este o lecţie de viaţă.

* Filmuleţul este făcut în 2008, iar în 2009 a luat premiul Oscar pentru „Best animated short film”

Descoperirea descoperirii lui Thomas Kuhn

Recunosc: în filosofia ştiinţei nu mi-am băgat nasul niciodată prea mult. Nu neapărat că nu m-ar fi interesat, dar mi s-a părut destul de dificil dat fiind că domeniul ştiinţelor exacte nu a fost niciodată punctul meu forte (printre motive se numără atât lipsa înclinaţiei, cât şi lipsa pasiunii).

Pentru mine filosofia ştiinţei se rezuma la Karl Popper. Iniţial, mi s-a părut omul atât de deştept încât nici nu m-a interesat să caut vreo idee care să îl contrazică. Nici nu credeam că există una mai bună.

Ideile centrale ale filosofiei lui Popper se rezumă la câteva lucruri foarte simple şi foarte uşor de înţeles. Fundamnetul ştiinţei este teoria ştiinţifică. O teorie nu poate fi niciodată confirmată pentru că nu există un criteriu al adevărului, nu putem şti niciodată care este adevărul absolut. Acest lucru pare destul de evident dacă ne uităm, de exemplu, la cei care credeau că pământul este plat (idee ce s-a propagat sub formă de mit până în timpul lui Columb). Pentru ei acesta era adevărul. Cum poţi demonstra că teoria e greşită? Simplu: te duci în jurul Pământului, cu riscul de a pica de la margine, şi vezi că, de fapt, într-un final, poţi ajunge în acelaşi punct din care ai plecat. Cu alte cuvinte, orice teorie este considerată valabilă până la proba contrarie. Cum ar spune Popper, orice teorie este falsificabilă. Falsificabilitatea, adaugă el, este chiar o metodă de testare a teoriilor, astfel încât, dacă nu ajungi la un contraexemplu, teoria încă e valabilă, dar dacă un contraexemplu este găsit, teoria este înlocuită.

Lucrurile par de bun simţ. Cine ar îndrăzni să le conteste?

Păi, Thomas Kuhn.

El spune că a vedea lucrurile aşa cum le vede Popper este ca şi cum te-ai uita din avion şi ai vedea un punct în mijlocul unei ape şi ai presupune automat că el e o entitate de sine stătătoare care pluteşte. Dar nu este aşa. Teoria ştiinţifică nu este nicidecum o bucată de pământ plutitoare, ci este vărful unui munte subacvatic, muntele fiind paradigma.

Kuhn vede lucrurile total altfel. Şi, cred eu, este mai ancorat în realitate.  El spune că teoria nu este fundamentul ştiinţei, teoria este doar un răspuns la o întrebare. Mai important decât răspunsul sunt totuşi întrebarea şi prisma prin care este pusă întrebarea – adică ceea ce se numeşte paradigmă (pentru că modul în care îţi pui întrebarea prefigurează în mare măsură răspunsul). De ce unii oameni îşi pun mai degrabă unele întrebări decât altele? Nu se ştie încă, dar se presupune că depinde de numeroase date, pornind de la psihologia individului şi terminând cu amprenta pe care mediul de viaţă şi-o pune asupra acestuia.

Critica lui Kuhn îi taie ideile lui Popper chiar de la rădăcină: nu se poate spune că o teorie este desfiinţată în momentul în care este găsit un contraexemplu, iar acest lucru se poate demonstra chiar privind în istoria ştiinţei care nu arată deloc că lucrurile s-ar fi întâmplat aşa. Oamenii în general luptă pentru lucrurile în care cred, iar, dacă identifică o anomalie în ele, găsesc o explicaţie a acelei anomalii bazându-se tot pe teoria lor. De ce fac asta este foarte simplu: ei au fost învăţaţi din familie, din şcoală, din universităţi să gândească într-un anumit fel, adică într-o anumită paradigmă. Pentru că lumea este mult prea complexă pentru a o putea cuprinde totalmente cu gândirea, este normal ca oamenii să îşi formeze anumite stereotipuri, adică prescurtări ale datelor, şi apoi să gândească în conformitate cu acestea. Odată fundamentate aceste stereotipuri este foarte dificil să scapi de ele. Ele sunt modul în care tu ca om percepi lumea, în lipsa lor nimic nu ar mai avea sens. Atunci când întâlneşti în lume un lucru necunoscut îl interpretezi tot pe baza lucrurilor deja cunoscute. Dacă vezi extraterestrul tipic de la televizor vei spune că e un „omuleţ verde”. Dacă ni s-ar spune mâine că extratereştrii există, probabil majoritatea ni i-am imagina aşa cum apar în filmele americane, sau în orice caz cu trăsături mai mult sau mai puţin umane: respiră, se mişcă, are mâni, picioare, organe de simţ etc. E greu să spui „este altceva”. „Se supune altor legi”.

Cam aşa stau treburile şi cu teoriile ştiinţifice. Dacă apare un fenomen care contrazice teoria, este imediat explicat tot prin prisma teoriei. Nu se renunţă brusc la teorie în speranţa că doamne ajută o apărea o explicaţie nouă.

Şi, atunci, cum apar teoriile noi – cele care stau la baza revoluţiilor ştiinţifice?

Cam aşa: într-o dimineaţă un individ (care de obicei este tânăr, neformat încă în cadrul restrâns al paradigmei vechi) se trezeşte şi are, după cum o numim noi, o „revelaţie”. Se gândeşte „Domne’, dar dacă lucrurile stau aşa şi altfel?”, „Domne’, dacă Pământul nu e în centrul universului?”. Şi se pune el pe cercetat şi descoperă, după numeroase experimente, că teoria lui se confirmă. Şi scrie o carte sau strigă în gura mare ce a aflat. Ce se întămplă atunci cu omuleţul nostru? Păi, este ars pe rug sau închis într-un sanatoriu, depinde de perioadă.  Dar după ceva vreme, apar mai mulţi cu idei asemănătoare. Şi tot mai mulţi se „convertesc” la aceste idei. Iar cei care ţineau cu dinţii de teoriile vechi devin din ce în ce mai puţini. Astfel, o veche paradigmă este lăsată în urmă de una nouă, adică se produce o revoluţie ştiinţifică.

Deşi lucrurile sunt puţin mai profunde decât poate asimila la o primă vedere simţul comun (aşa cum mi se par mie că sunt cele enunţate de Popper), ele par a fi destul de plauzibile. Se pare că Thomas Kuhn, la vremea lui, a produs o interesantă schimbare de paradigmă prin noua perspectivă. Iar, cu timpul, tot mai mulţi au abandonat teoria lui Popper şi s-au „convertit” la cea a lui Kuhn.

Oare cine şi cum îl mai contestă astăzi pe Kuhn?

 

Elogiu Bucureştiului

Din liceu am descoperit iubirea mea pentru Bucureşti. Era acolo de când eram mică, mică şi mă plimbau ai mei prin Romană şi îmi cumpărau jucării de la magazinele de la coloane. Iubeam staţiile de metrou care mi se păreau atât de mari – parcă erau un al doilea oraş – precum şi metrourile vechi pe care le vedeam ca pe nişte rollercoastere.

Mai mare fiind am început să iubesc oamenii din Bucureşti. Nu, nu neapărat cei născuţi în Bucureşti, pentru că nu aveam de unde să ştiu lucrul acesta doar aruncându-le o privire pe strada, ci oamenii pe care îi vedeai prin Romană, pe la Universitate, pe puştii din Jack şi pe cei care se plimbau în parc la Eroilor şi prin Cişmigiu.

Iubesc Hotelul Cişmigiu aşa dărăpănat cum e el pentru că m-a dus acolo un prieten drag mie.

Iubesc şi Casa Scânteii pentru că mă face să mă simt ca şi cum aş vedea ceva din Moscova.

Iubesc şi străduţele întortocheate dintre Victoriei şi Romană („Povernei, unde e Poverneeeei?”) pentru că acolo m-am rătăcit prima dată şi anume atunci când am fost să mă înscriu la facultate, neştiind ca doar peste câteva luni urma să le ştiu ca în palmă.

Iubesc Gara de Nord din care am ieşit de atâtea ori plină de speranţă că se va întâmpla ceva ce nu o să uit niciodată. Şi de multe ori chiar aşa şi a fost. Anumite momente petrecute în Bucureşti sunt adânc înfipte în inima mea. (Chiar acum îmi amintesc o zi în care veneam de la Ploieşti să mă întâlnesc cu cineva şi grăbită fiind nu am avut timp să îi spun „Salut!” Bucureştiului pentru că am intrat direct în metrou. Dar cum am ieşit din pasajul de la Universitate, m-am cocoţat pe o margine de la scară şi m-am uitat jur câteva minute bune ca să cuprind cu privirea cât puteam de mult şi i-am zâmbit: „Salut, amice!”).

Iubesc Bucureştiul pentru că aici am trăit unele dintre cele mai frumoase momente, pentru că, aşa mare şi aglomerat cum e, mă face să mă simt „acasă”, când sunt numai eu cu el nu mă simt niciodată singură, pentru că mă ajută să zic „şi ce?” de câte ori am mici probleme. Îl iubesc pentru că vibrează, pentru că e plin de viaţă. Cum păşeşti în el îl simţi cum te cuprinde cu totul, te simţi mic şi totodată mare. Îl iubesc că mă face fericită şi că îmi îndeplineşte visele.

 

Şi din păcate, în utima vreme am fost prea ocupată să îi mai acord atenţie. De vreo lună, de dimineaţa până seara, i-am tot bătut străzile fără să fiu conştienţă că el e acolo şi că mă priveşte, că mă aude, că mă vede şi că mă cuprinde.

Iar astăzi, pentru prima dată în o lună, l-am smţit cum vibrează. Am auzit sunetul metroului care fuge pe şine, am auzit traficul, am auzit paşii de pe stradă, am văzut oamenii, am văzut Calea Victoriei. Te aud, amice, te aud! Tu mă auzi pe mine?

 

Astăzi am baut prima bere la halbă din luna septembrie (şi primele 3 consecutive de astă vară). Azi m-am deconectat de la lumea de „du-te vino” în care am tot trăit în ultima vreme. Azi m-am relaxat, am fost fericită şi am privit lucrurile în mod optimist pentru prima dată în foarte mult timp. Azi am bătut străzile Bucureştiului şi l-am iubit din nou pentru ceea ce are de oferit. M-a simţit cât sunt de indispusă şi a ştiut exact de ce am nevoie.

Mulţumesc, amice, pentru ziua frumoasă pe care mi-ai oferit-o!

 

Cât de deştept să fi fost Platon?

În categoria „Amintiri din clasa a XII-a” intră şi teoria existenţei Lumii Ideilor. Recitind pe Platon cu mai mult creier decât la 18 ani am început să mai văd câteva lucruri în plus, iar această idee a început să îmi miroasă foarte mult a altceva.

Să recapitulăm: pentru Platon, filosofia este echivalentă cu cercetarea esenţei, întruchiparea acesteia fiind conceptul. La un moment dat, remarcă el un adevăr susţinut până şi în zilele noastre şi anume că unele concepte nu pot deriva din experienţă, ele precend experienţa. Cunoaşterea absolutului, a realităţilor ultime şi cunoaşterea senzorială, a particularului nu  pot deriva una din cealaltă, prima fiind o cunoaştere universală, deci perfectă, iar cea de-a doua contingentă, deci imperfectă. Şi ce i se năzare lui? Minunata concluzie că unele concepte sunt mai mult decât nişte simple reprezentări mentale şi ele fac parte dintr-o „altă” lume – Lumea Ideilor. (Cu alte cuvinte cunoaşterii sensibile, contingente îi corespunde lumea sensibilă – adică cea a materiei, lumea fizică – şi cunoaşterii inteligibile, universale îi corespunde lumea suprasensibilă sau a ideilor – adică lumea esenţelor, lumea metafizică.)

Caracterizând această Lume a Ideilor, domnul Platon mai spune şi următoarele: aceasta este pură, incoruptibilă, reprezintă perfecţiunea şi veşnicia, deci este superioară lumii fizice; anumite reprezentări şi concepte se extrag din această lume, Ideile fiind un model petru lumea fizică şi accesibile numai filosofilor. Şi cum de sufletul poate extrage idei din această lume paralelă? Simplu: sufletul există înaintea trupului, el există laolaltă cu Ideile, păstrând, aşadar, cunoştinţe despre acestea. După întrupare, sufletul intră într-un fel de letargie şi are nevoie de cunoaşterea sensibilă (cea cu ajutorul simţurilor) pentru a rememora esenţele.

„Super interesant” am zis eu în clasa a XII-a, fiindu-mi absolut evidentă legătura dintre această teorie şi doctrina creştină a existenţei unei „alte” lumi unde viaţa este veşnică şi totul e roz şi ideal. Ceea ce nu cunoşteam eu atunci era psihologia ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea şi începutului secolului al XX-lea. Personal, această teorie a lui Platon îmi miroase extrem de mult a Jung şi a inconştient colectiv. Prin ce am citit eu până acum din psihologie analitică nu am văzut ca Jung să fi recunoscut pe undeva că ar fi fost inspirat de Platon (deşi face multe referiri la filosofie şi la impactul pe care aceasta l-a avut asupra lui). Totuşi sunt convinsă că nu sunt singura şi nici prima persoană care a remarcat această asemănare.

Ce zice Jung: pornind de la aceeaşi observaţie, cum că anumite idei ale oamenilor precedă experienţa (mai precis, Jung a descoperit preponderent în visele pacienţilor săi anumite idei pe care ei nu le conştientizau şi pe care nu le citiseră în cărţi sau nici măcar nu auziseră vreodată de ele), el a ajuns la concluzia că oamenii trag aceste idei de undeva, din nivelul cel mai adânc al inconştientului uman, unde rezidă informaţii acumulate din cele mai vechi timpuri. Tot o altă lume – o lume a Arhetipurilor – care nu se formează individual, ci se moşteneşte. Aici se sedimentează în timp cunoştinţe universale care în anumite condiţii pot apărea în conştiinţă; aici se găsesc anumite imagini primordiale care pot fi identificate şi la diferite popoare în diferite perioade de timp (din mitologii până în cntemporaneitate). Ele sunt experienţe reiterate ale omenirii, care în timp s-au cristalizat. De ce nu ar fi Arhetipurile lui Jung Ideile lui Platon, iar inconştientul colectiv Lumea Suprasensibilă? Cele două teorii se suprapun din multe puncte de vedere. (NB: Desigur, am găsit şi multe diferenţe, dar nu îmi propun să le abordez acum.)

„Cele mai mari şi mai bune idei ale umanităţii se formează peste imaginile primordiale ca peste un desen de fond” zice Jung în  Două scrieri despre psihologia analitică: Despre psihologia inconştientului. Cam aici bate şi Platon când afirmă că în interiorul cetăţii cele mai valoroase idei vin de la filosofii care cunosc Lumea Ideilor.

Mi se pare fascinant cum în anii 300 înainte de Hristos a putut fi atins un subiect care şi-a găsit o explicaţie mai mult sau mai puţin ştiinţifică (depinde daca îl privim pe Jung ca mistic sau nu) în anii 1900 după Hristos. Ideile lui Platon se pare că au avut (încă au?) multă forţă.

Dimensiunea mitologică din Code Geass

ATENŢIE! Acest articol conţine informaţii din toate episoadele animaţiei!

Review-ul îl găsiţi aici.

 

Dacă sezonul 1 din animaţia Code Geass pune accentul mai mult pe strategia militară a lui Lelouch/Zero, personajul principal care doreşte să răstoarne regimul totalitar al Imperiului Britannia, sezonul 2 abundă în elemente mitologice şi simboluri culturale, făcând imposibilă înţelegerea anumitor aspecte în lipsa unor cunoştinţe din domeniul credinţelor religioase antice şi chiar şi din psihanaliză. Realizatorii poveştii au pus bazele unui adevărat sistem simbolic, făcând legături cu numeroase domenii.

Inspiraţia principală a fost mitologia popoarelor nordice din Europa antică – celţii şi germanii, iar primul indiciu în acest sens îl regasim chiar în titlu: Code Geass (codul „Geass”). Am priceput ideea cu codul, dar ce este acest „geass”?

Unui cunoscător al folclorului şi a literaturii vechi irlandeze (care, desigur, are multe rădăcini în mitologia vechilor celţi şi germani) i-ar suna familiar. Cuvântul „geass” aduce foarte mult a „geis” (plural „geasa” şi întâlnit şi ca „gesa” sau „geas”), deci presupunerea că numele codului ar fi o răstălmăcire a acestui cuvânt de origine irlandeză nu ar fi deloc deplasată. Prin urmare ce este „geis”-ul? Conform dicţionarului de mitologie celtică de la Oxford, în literatura irlandeză „geis”-ul este ceva asemănător unei vrăji sau unui jurământ care presupune o cerere sau o interdicţie. Poate fi privit deopotrivă ca un blestem cât şi ca un dar. De obicei un erou cade sub influenţa geis-ului fiind nevoit să respecte anumite cerinţe sau îi sunt interzise unele acţiuni. Dacă eroul nu respectă aceste „reguli” el poate suferi sau chiar muri. Geis-ul este de obicei, conform tradiţiei, transmis de către femei bărbaţilor, iar aceste femei se dovedesc de foarte multe ori a fi zeiţe. Luând în considerare asemănările, este evident că autorii s-au inspirat din această mitologie şi nu este deloc exclus să apară şi alte elemente. Şi, desigur, apar.

Înainte de marele război dintre Lelouch şi Schneizer, apar scenele următoare: Kaguya Sumeragi, capul clanului Kyoto, anunţă debutul unui nou Tennozan (referire la bătălia de la Yamazaki, numită şi Bătălia de la Muntele Tenno), iar în paralel Charles anunţă „Acesta este începutul Ragnarök -ului!”.

Ce este acest Ragnarök pe care doreşte regele să îl declanşeze? Răspunsul îl găsim tot în mitologia nordicilor. Vechii germani prezentau un interes deosebit pentru Sfârşitul Lumii care este anunţat chiar din cosmogonie, din miturile referitoare la creaţia lumii.  Aceasta (creaţia) se realizează prin sacrificarea fiinţei antropomorfe primordiale Ymir (simbol al întregului primordial – fiind o fiinţă bisexuată) de către zeul Odhin şi fraţii săi. Ei au creat lumea aşa cum o ştim noi din rămăşiţele trupului lui Ymir, iar primele două fiinţe umane s-au născut din Arborele Cosmic Yggdrasil.

Yggdrasil simbolizează şi constituie Universul în întregimea sa. De la apariţia sa, de când lumea a fost construită de către zei,  el este ameninţat cu distrugerea: un vultur îi devoră frunzele, trunchiul îi putrezeşte şi un şarpe îi roade rădăcinile. În ziua în care Arborele se va prăbuşi, va veni sfărşitul lumii sau după cum este numit de germani în Edda – Ragnarök-ul.

Etimologic, „Ragnarök” înseamnă „sfărşitul zeilor” sau „destinul final al zeilor”. El este de fapt o „Bătălie Finală” între forţele antagonice ale lumii. Când moravurile oamenilor decad, aceştia începând să se ucidă între ei, pământul se va cutremura şi se vor declanşa o serie de evenimente care se sfărşesc cu moartea zeilor şi cu distrugerea lumii, Pământul fiind înghiţit de ape şi totul revenind la Întregul primordial. Fraţii se vor lupta între ei, copiii îşi vor nega originile, niciun om nu va avea milă faţă de altul, spune Edda. (Aminteşte destul de mult despre lupta dintre Lelouch şi fraţii săi, moartea prinţesei Euphemia şi modul în care cu toţii calcă peste cadavre pentru a-şi atinge scopurile.)

Mergând tot pe filiera mitologiei celtice, la o privire mai atentă Lelouch poate fi comparat cu Odhin (este de fapt chiar întruchiparea acestuia). Ce mă face să spun asta: în primul rând, în legendele nordicilor, Odhin este zeul suprem, zeul războiului şi întemeietorul lumii, aşa cum Lelouch este personajul principal, strategul militar prin excelenţă şi cel care va răsturna regimul tatălui său. Tot el este cel care îşi întemeiază o armată şi o pregăteşte pentru venirea Ragnarök -ului, aşa cum şi Lelouch pune bazele rebeliunii. Mitologia mai spune că Odhin, pentru a căpăta inţelepciunea supremă, a băut din seva Copacului Lumii, oferindu-şi în schimb un ochi. Acest motiv al schimbului ochiului pentru un anume dar îl întâlnim şi în Code Geass – C.C. îi oferă lui Lelouch puterea Geass-ului care se materializează în ochiul stâng al acestuia. Şi nu în ultimul rând, aşa cum Odhin moare în ziua Ragnarök -ului, sfâşiat de lupul Fenris, aşa şi Lelouch moare în ziua răsturnării regimului Imperiului Britannia sub sabia lui Suzaku.

După tragedia sfărşitului lumii, totuşi, răsare un nou Pământ, o nouă lume, o lume purificată de orice suferinţă. Legendele vorbesc de asemenea şi despre un cuplu care va supravieţui dezastrului adăpostindu-se la rădăcinile Copacului Lumii şi hrănindu-se cu roua acestuia, aceştia fiind cei care vor da naştere noii Lumi.

Înţelegem astfel mai bine intenţiile lui Charles şi ale Mariannei. Scărbiţi fiind de oamenii din jurul lor care îşi trăiau vieţile în minciună fiind favorizaţi sau defavorizaţi de diferite trăsături înnăscute sau dobândite (acea inegalitate de care vorbea Charles) ei decid să pună capăt acestei suferinţe şi mizerii. Folosindu-se se dispozitivele numite „Tought elevators” care se găsesc răspândite în diferite colţuri ale lumii, ei pot pătrunde în lumea Inconştientului Colectiv şi pot activa Sabia Akasha, dispozitivul care îi va ajuta la declanşarea Ragnarök -ului, deci dispozitivul care va omorî zeii. Odată declanşat Sfărşitul Lumii, omenirea va deveni un „tot”, unitate. Măştile vor cădea, inegalităţile vor dispărea, iar cu toţii vor fi reduşi la ceea ce sunt cu adevărat, la conştiinţa lor pură. Astfel se produce şi o uniune a tuturor oamenilor între ei: vii şi morţi cu strămoşi, cu plantele, cu animalele, cu întreaga viaţă cosmică. Iar de aici va răsări o nouă lume purificată. Este posibil ca Charles şi Marianne, în aroganţa lor, să dorească chiar a supravieţui acestei „contopiri” a lumii şi să fie cuplul primordial din care se va naşte lumea nouă, după placul lor. Acum ne este limpede şi replica lui Charles  adresată lui Lelouch în episodul 15: „Tu eşti eu, Lelouch, iar eu sunt tu”. Ceea ce vrea Charles să spună este că ei doi sunt unul şi acelaşi la nivelul cel mai adânc al conştiinţei, la nivelul colectiv. Este limpede, de asemenea, şi de ce Lelouch se opune acestor idei. El consideră acest „plan” a fi malefic în sine pentru simplul fapt că cei doi vor să îşi impună dorinţele proprii asupra omenirii întregi, cauzând astfel o apocalipsă, o distrugere a lumii aşa cum era ea. Este adevărat că şi Lelouch era dispus să calce peste cadavre pentru a schimba lumea şi îşi impunea voinţa asupra tuturor (mai ales cu ajutorul Geass-ului), este adevărat şi că părinţii săi pot fi consideraţi, dintr-un anumit punct de vedere, chiar bine intenţionaţi. Atât Lelouch cât şi părinţii lui doreau o oarecare răzbunare din cauza unei situaţii inconvenabile pentru ei personal cât şi o „reînnoire” a lumii actuale, o „purificare” a acesteia. Totuşi metodele părinţilor lui par mult mai drastice (până la urma urmei Ragnarök -ul presupunea distrugea lumii înaintea recreării ei, dar o „distrugere” şi „recreare” în adevăratul sens ).  Lelouch optează pentru o „distrugere” şi o „recreare” conceptuale. El vrea să răstoarne regimul totalitar al Britanniei şi apoi lumea să se reorganizeze de la sine. Totuşi, fie că se face pe o cale sau pe alta, bătălia finală – Ragnarök-ul – este inevitabilă. Lumea nouă va fi întemeiată, dar după conceptul lui Lelouch.

Am citit din:

• Oxford Dictionary of Celtic Mithology
• Mircea Eliade – Istoria credinţelor şi ideilor religioase (vol. I-II)
• Mircea Eliade – Tratat de istorie a religiilor

Pentru început…

Ultimul an a reprezentat pentru mine o adevarată aventură intelectuală. Am fost în căutare de comori… şi am descoperit atât de multe…

Pe lângă filosofie, domeniu pentru care mi-am descoperit pasiunea în ultimul an de liceu, au început să îmi atragă atenţia şi disciplinele conexe – psihologia şi psihanaliza, sociologia, mitologia şi religia. Şi m-am pus pe citit… Şi pe măsură ce informaţiile erau asimilate, numeroase legături au început să se formeze.

Trebuie să recunosc că am o plăcere deosebită de a „descifra”  concepte şi de a-mi forţa mintea pentru a pricepe lucruri cât mai abstracte. Iar asta se îmbină cu plăcerea de a vedea (oarecum) aplicate într-un fel sau altul toate informaţiile culturale pe care le culeg.

Am fost foarte dezamagită să regăsesc aceste lucruri numai în beletristică. Aş fi vrut să ies cumva înafara lecturii, să vad ceva. Şi m-am uitat la filme. Filmele (bune) surprind foarte bine problemele psihologice, sociologice şi poate chiar religioase. Cele mai reuşite filme pe care le-am vazut au fost cele care doreau să surprindă o anumită perioadă şi trăirile oamenilor de atunci (The Pianist,  El Laberinto del Fauno), iar pe locul doi se află fimele inspirate din cărţi (A Clockwork  Orange, Eyes Wide Shut, Das Experiment, Călăuza), dar în ritmul acesta nu fac decat să mă întorc din nou la beletristică.  Filme bune există, dar urmăresc, în principiu, aceleaşi idei şi teme.

(Sau poate din cauza capriciozităţii m-am plictisit să văd mereu aceleaşi lucruri, dorind o schimbare de perspectivă. )

Oricare ar fi fost motivul, cert este că am vrut să găsesc altceva, ceva ieşit din comun, ceva care să sfideze mentalitatea europeană, ceva net diferit. Cum aveam şi pasiunea pentru filosofie şi mitologie voiam să găsesc ceva unde să fie “implementate” ideile care îmi stârnesc interesul. Să fie ascunse şi eu să le găsesc (ca pe nişte comori), să fac conexiunile ca într-un puzzle, să îmi fie greu să înţeleg din prima ce se petrece.

Şi uite aşa m-am îndreptat uşor-uşor spre cultura japoneză (în fine, acesta a fost doar începutul, mai nou, descoperind cu plăcere Istoria credinţelor şi ideilor religioase interesul meu s-a îndreptat spre mai multe culturi). Devorez cu plăcere orice începând de la cărţi şi până la animaţii.  Cultura japoneză este prin excelenţă o cultură “de sinteză”, o cultură care a îmbinat numeroase elemente (atât chineze şi indiene, cât şi europene), filtrându-le, totuşi, prin “propriul spirit critic”.  Da, imitaţie, împrumut, dar şi originalitate,  cum ar zice nea’ Lovinescu al nostru.

Aşadar, unde mai bine decât aici aş  fi putut găsi elemente şi ideologii din toată lumea, dar privite dintr-un alt punct de vedere, filtrate printr-o altă mentalitate?

Deşi unora le poate părea ciudat (dintr-un fel de prejudecată izvorâtă din europocentrism sau din tendinţa de americanizare), animaţiile japoneze sunt extrem de profunde, dense în semnificaţii şi abundă în idei culturale (de la teorii psihanalitice şi fapte istorice, până la idei mitico-religioase şi concepte filosofice). Cine nu mă crede nu are decât să citească posturile ce urmează şi să se convingă singur.